Hei oameni buni. Așa că iată un lucru care s-a întâmplat: eram în salonul scriitorilor și se petrecea un pic de morocănală generală. Printre cauzele nemulțumirii a fost un sentiment general că gramatica și „scrierea bună” (oricare ar fi aceasta) nu sunt la fel de bine reprezentate pe cât ar putea fi printre cele mai importante articole de pe acest site. De înțeles, oamenii care caută povești dracu’ nu sunt predispuși să-și rezerve voturile pozitive pentru un punct și virgulă angajat cu măiestrie; nici nu sunt susceptibile să-și țină mâna să nu voteze o poveste din cauza refuzului acesteia de a împărți neglijent infinitivele. Unul dintre autorii de care se plângea în chat a apărut și a fost în general foarte pozitiv în privința criticilor și a dorinței lor de a-și îmbunătăți munca. Au fost mult mai drăguți în privința asta decât bănuiesc că aș fi fost. Deci, ca cineva căruia îi place să creadă că știe ceva sau două despre cuvinte, m-am gândit că oferirea de câteva sfaturi generale de scris ar putea fi un răspuns constructiv la întreaga afacere. A scrie despre scris este plin de pericol. Orice regulă pe care o declarați este aproape sigur una pe care ați încălcat-o undeva în propria muncă. Sincer, te descurci bine dacă reușești să eviți să oferi exemple cu greșelile despre care vorbești chiar în scrierea în care le discuti. Este un truism că, de îndată ce vei publica ceva, vei vedea imediat o eroare flagrantă. , și asta se dublează atunci când scrii ceva care, prin natura sa, va provoca o bucurie veselă din partea oricui observă o astfel de eroare și ajunge să o sublinieze. Având în vedere acest lucru, am redactat câteva puncte pe care am crezut că ar merita să le împărtășesc pe fir și că procesul de redactare a produs destule cuvinte încât am crezut că ar fi mai bine să le public doar ca un eseu. Asta citești acum. Aceasta nu este o listă definitivă a tot ceea ce ar trebui să se gândească un scriitor, dar mă flatez că prezintă câteva lucruri de care este util să ții cont atunci când citești prima versiune. Unele dintre punctele care sunt puse aici își au originea în critica unei singure povești; altele sunt cruciadele mele personale. Deci, dacă simt că am ales o *********** de lucruri destul de arbitrare despre care să vorbesc, de aceea. Cititorul are doar cuvintele tale pentru a-l ghida Când aveți o imagine în minte a ceea ce doriți să se întâmple într-o poveste, este surprinzător de ușor să omiteți detalii pe care intenționați să vă bazați. În mod ideal, evenimentele importante din narațiunea dvs. nu ar trebui să solicite cititorului să-și reevalueze presupunerile despre ceea ce se întâmplă. Acest lucru poate fi dificil, deoarece nu doriți să adăugați în mod constant detalii prozaice precum „Era un scaun pe punte”, dar, în același timp, dacă cineva va sări pe un scaun, este util pentru cititor să știe în avans că este acolo. Un pic de de***********ion poate fi util aici. „Poteza era presărată cu câteva scaune din lemn uzate de vreme și o umbrelă de terasă abandonată” are o dublă sarcină, creând scena și anunțând subtil cititorul despre o recuzită pe care intenționați să o utilizați. O problemă legată este că cititorul nu vă poate auzi vocea. Când vorbești cu voce tare, ridicarea și scăderea vocii tale clarifică o mulțime de potențiale ambiguități. Scrie aceleași cuvinte și există șanse mari ca o propoziție de înțeles anterior să devină confuză ca naiba. Din păcate, atunci când îți citești propriile cuvinte, este greu să nu „auzi” accentul pe care l-ai vrut, așa că, dacă nu ești foarte atent, poți ajunge la un text care îți citește bine, în timp ce lași pe alții să se scarpine în cap. O parte importantă a artei de a scrie, așadar, este clarificarea completă a ceea ce vrei să spui folosind doar textul. După părerea mea, acesta este trucul principal pe care ar trebui să-l cauți pentru a-ți face munca pentru a-ți transforma prima schiță într-o poveste rafinată. Pentru început, luați lucrurile o propoziție pe rând, apoi treceți la a observa cum funcționează propozițiile între ele și, în final, faceți o analiză la nivel de paragraf. Cred că următoarea listă de verificare oferă un bun punct de plecare pentru a critica orice unitate de scriere pe care o examinați: Poate fi mai clar? Poate fi mai simplu? Poate fi mai scurt? Dacă răspunsul la oricare dintre aceste întrebări este „da”, atunci nu înseamnă imediat că scrisul este „greșit” sau „rău”. De obicei, puteți face o propoziție mai simplă și mai scurtă ștergând adjectivele și adverbele. Adesea este un apel bun, dar nu întotdeauna. Este doar ceva la care să te gândești. Susțin greșelile din partea clarității, simplității și conciziei ori de câte ori aveți îndoieli. Simplitatea și concizia sunt virtuți destul de explicite, cred. O propoziție care, fiind mai complicată decât trebuie să fie, se confundă cu numărul mare de subpropoziții și nenumăratele conjuncții, ca să nu mai vorbim de stropirea inutilă în cantități mari de adjective și adverbe înflorate, polisilabice, va deruta inevitabil cititorul asediat dincolo. orice interes incipient pe care îl au și, prin urmare, va fi extraordinar de greu de citit cu orice grad de ușurință. Vedea? Totuși, când vine vorba de claritate, este mai dificil să identifici ce este clar și ce nu. Aici poate fi extrem de utilă o anumită pedanterie tehnică. Nu este necesar, sau chiar de dorit, să urmați reguli stricte de gramatică și formă tot timpul, dar dacă vreți vreodată să faceți un text mai clar, o apreciere a acestor reguli poate fi de mare ajutor. Sunt trei subiecte care vin în minte aici. Nu sunt singurii, dar sunt mari: pronume, timpuri și punct de vedere Pronume Pronumele simple sunt practic toate cuvintele pe care le folosești pentru a evita să numiți același lucru din nou și din nou. Este ciudat să spui „Edmund s-a urcat în mașină și a condus mașina la magazin”, așa că spui „Edmund s-a urcat în mașină și a condus-o la magazin”. Exemple de aceste tipuri de pronume de bază includ „el”, „ea”, „ea” și „ei”. Există, de asemenea, pronume posesive precum „al meu”, „al lui”, „al său”, „ale lor” și „al tău”, pronume reflexive precum „ea însăși”, unele relative precum „cine” și „acea”, și altele pe lângă. Totuși, nu vorbesc despre toți cei de aici. Când te uiți la pronume din scrisul tău, există o întrebare pe care ar trebui să o pui constant: este 100% clar la cine sau la ce se referă fiecare pronume? Prin natura lor, pronumele au referințe ambigue. Ori de câte ori folosești unul, te bazezi pe cititorul tău pentru a deduce din context la ce se referă. Dacă scriu: „David și tatăl lui se certau. Evident că a greșit complet”, atunci nu va fi clar cine este „el”. În funcție de modul în care cititorul interpretează pronumele, ar putea ajunge să ia exact sensul opus celui pe care îl intenționez eu. Cu referire specifică la poveștile de sex, asta înseamnă că este mai greu să scrii scene gay decât cele heterosexuale. Când un cuplu heterosexual se trage, „el” și „ea” au referințe foarte clare. Când două femei sau doi bărbați merg la asta, ajungi cu probleme. Linia „Pe măsură ce pasiunea lui Karen și Elizabeth a crescut, și-a strecurat mâna în păsărică”, de exemplu, ar putea însemna unul dintre cele opt lucruri diferite, în funcție de cine se referă „ea” și cele două cazuri ale „ea”. Desigur, ceea ce am vrut să spun în acest caz este că Elizabeth a strecurat mâna lui Karen în păsărica lui Karen, dar în alte cazuri s-ar putea să nu fie atât de evident. Timpurile Poveștile sunt scrise de obicei la timpul trecut, ceea ce înseamnă că ești limitat la timpul perfect dacă vrei să folosești timpurile pentru a comunica că un lucru s-a întâmplat înainte de altul. Să ne uităm doar la modul în care funcționează aceste două timpuri, dând exemple. Timpul trecut: „Sally a mâncat toate zmeura”, „Mi-a plăcut povestea” Timpul trecut perfect: „Sally a mâncat toate zmeura”, „Mi-a plăcut povestea” Regula generală este că prezența cuvântului „au” sau a uneia dintre variantele acestuia indică un timp perfect, ceea ce înseamnă un timp în care vorbești despre starea de a fi făcut ceva. Vorbim despre trecutul perfect aici, așa că cuvântul „avea” va fi varianta pe care o folosim. („Am avut” este o contracție a lui „am avut”) Odată ce te-ai obișnuit să recunoști trecutul perfect, ai grijă să nu aluneci și să ieși din el accidental. Vrei să-l folosești doar atunci când te referi la ceva care s-a întâmplat înainte de intervalul de timp principal în care scrii. Mai jos este un exemplu de pasaj cu biții de timp perfect aldine. Există un pic de prezent perfect acolo ca bonus, pe care l-am scris în cursive. John s-a dus la frigider. Cu o zi înainte îl umpluse cu anghile, așa că nu a fost o surpriză când, după ce a deschis ușa, a fost îngropat într-o avalanșă de corpuri lungi și gelatinose. Dezgropându-se, a reflectat asupra evenimentelor care l-au adus în acest punct. Deschisese ușa știind deplin ce avea să se întâmple. Singura întrebare a fost de ce? Trebuie să fi fost din cauza cuvintelor pe care mama lui i le spusese în supermarket cu atâția ani în urmă. „Fiule”, spusese ea. „Dacă te simți vreodată dezamăgit, umple-ți frigiderul cu anghile și apoi deschide-l a doua zi. În curând îți vei da seama că lucrurile nu erau atât de rele înainte să faci asta”. Câtă dreptate avusese, se gândi el. Trecutul perfect devine incomod rapid, așa că dacă doriți să faceți un flashback lung, cel mai bine este să utilizați alte dispozitive pentru a-l indica. Fiți foarte atenți la imbricarea flashback-urilor în flashback-uri; în acest fel se află nebunia, mai ales dacă folosești timpurile ca mod principal de a indica ordinea în care s-au întâmplat lucrurile. Personaj POV Majoritatea cititorilor tind să se identifice cu un personaj la un moment dat, iar majoritatea poveștilor sunt scrise pentru a-i ajuta în acest sens. În consecință, cu excepția cazului în care doriți un efect de avangardă ciudat, cel mai bine este să rămâneți la scris doar din punctul de vedere al unui personaj (POV) la un moment dat. Aceasta înseamnă să scrieți doar gândurile unui personaj. Poți încă să le faci ca alte personaje să arate emoții, dar să arăți nu să spună. Vorbește direct despre sentimente doar când vorbești despre personajul tău POV. Consultați micul pasaj de mai jos. „Shelly a fost mortificată. Fața Paulei era una de groază abjectă, în timp ce Jennifer părea mai supărată decât orice.” Aici scriem din POV-ul lui Shelly, așa că atunci când scriem despre emoțiile Paulei și Jennifer, găsim alte modalități de a le comunica, oferind perspectiva lui Shelley. Un avantaj al respectării acestei reguli este că face pronumele un pic mai lipicioase. Fără un alt indiciu, cititorul va avea tendința de a presupune că pronumele ei/el/ei se referă la caracterul POV curent. Acest lucru nu funcționează întotdeauna. Considera: „Shelly a fost mortificată. Fața Paulei era una de groază abjectă, în timp ce Jennifer părea mai supărată decât orice. Ea a scăpat rezervorul de pește și s-a zdrobit pe podea.” Aici „ea” este destul de nespecifică. Acest lucru nu funcționează. Cu toate acestea, acum luați în considerare: „Shelly a fost încântată să vadă reacțiile prietenilor ei în timp ce își ducea noua achiziție în restaurant: un frumos crap koi japonez. Cu toate acestea, când a intrat pe ușă, și-a amintit că un crap koi a distrus grădina de trandafiri a lui Jennifer. Shelly era mortificată. Fața Paulei era una de groază abjectă, în timp ce Jennifer părea mai supărată decât orice. Ea a scăpat rezervorul de pește și s-a zdrobit pe podea.” Există încă puțină ambiguitate acolo (citind-o înapoi, probabil că l-aș edita în „Shelley dropped the fish tank”). Cu toate acestea, probabil că am putea scăpa de asta. Mulțumesc informații contextuale. Multumesc POV! Deci, greș... asta sunt toate gândurile mele deocamdată. Nu prea am o concluzie sau altceva, am vrut doar să ajut un coleg autor să fie cel mai bun și mi-a scăpat puțin de sub control. Liniște-te pe tovarășii pervertiți. Voi reveni în curând cu un eseu despre etica tuturor acestor rahaturi, iar mai târziu cu o poveste psihologică extrem de urâtă, cu ardere lentă. Între timp, vă rugăm să vedeți părerea mea despre Frumoasa și Bestia, dacă și numai dacă vă place sunetul romantismului dom/sub care se dezvoltă încet între o fată tânără și un bărbat câine de douăzeci de picioare, care în cele din urmă degenerează în carnalitate depravată, dar numai după patru sau cinci capitole în care nu se întâmplă nimic. La revedere. Deocamdată, Ix